Investitorul şi fluctuaţiile pieţei (II)

   Planurile bazate pe formule... Morala ar fi aceea că orice metodă de a face bani la bursă care este uşor de descris şi poate fi aplicată de foarte multe persoane este, prin chiar condițiile reclamate, prea simplă şi prea uşoară ca să dureze.

   Investitorul poate şi să se dea bătut în faţa probabilităţii, nu doar a posibilităţii, ca majoritatea plasamentelor sale să crească, de exemplu, cu 50% sau mai mult faţă de nivelul minim şi apoi să scadă cu echivalentul unei treimi sau mai mult faţă de nivelul maxim în diferite perioade în următorii 5 ani.

*Atenţie la ceea ce spune Graham aici. Este nu doar posibil, ci este probabil ca majoritatea acţiunilor pe care le posedaţi să crească cu cel puţin 50% faţă de  preţul lor cel mai mic şi să piardă cel puţin 33% în raport cu preţul lor cel mai mare - indiferent ce acţiuni posedaţi ori dacă piaţa în ansamblu uurcă sau coboară. Dacă nu puteţi accepta acest lucru - sau credeţi că portofoliul vostru face ca prin farmec excepţie de la aşa ceva - atunci nu sunteţi încă îndreptăţiţi să vă numiţi investitori. Graham se referă la o scădere de 33% ca la o scădere cu "echivalentul unei treimi" pentru că un câştig de 50% duce o acţiune de 10 dolari la 15 dolari. De la 15 dolari o pierdere de 33% -sau o scădere cu 5 dolari- duce acţiunea înapoi la 10 dolari de unde a pornit.

   Din aceste motive care ţin de firea omului, chiar mai mult decât de calculele financiare care privesc pierderea sau câştigul, preferăm o metodă mecanică de modificare a proporţiei dintre obligaţiunile şi acţiunile din portofoliul investitorului. Poate că principalul avantaj este acela că o asemenea formulă îi va da acestuia ceva de făcut. Când piaţa creşte, el va vinde din când în când din acţiunile pe care le posedă investind încasările în obligaţiuni; când aceasta scade, el va aplica procedura inversă. Aceste activităţi vor oferi posibilitatea de a-şi consuma energiile altfel reprimate. Dacă este investitor în adevăratul sens al cuvântului, va fi şi mai satisfăcut la gândul că operaţiunile sale sunt exact contrare celor pe care le face mulţimea.

   ... Astfel ajungem la un ultim paradox, potrivit căruia, cu cât compania are un succes mai mare, cu atât sunt şanse mai mari ca preţul acţiunilor ei să fluctueze. Aceasta înseamnă de fapt că, într-un sens cât se poate de real, cu cât o acţiune ordinară este de mai bună calitate, cu atât ea tinde să aibă un caracter speculativ mai pronunţat.

!!! Valoarea activelor nete, valoarea contabilă, valoarea bilanţieră şi valoarea activelor tangibile sunt sinonime ale valorii nete sau valorii totale a activelor materiale şi financiare ale unei companii minus totalitatea pasivelor. 
Ea se poate calcula cu ajutorul datelordin bilanţurile care se găsesc în situaţia anuală şi în cea trimestrială a companiei; din capitalul propriu  se scad toate activele "nepalpabile" precum fondul de comerţ, mărcile de comerţ şi alte active intangibile. Suma obţinută astfel se împarte la numărul total al acţiunilor în circulaţie. rezultând valoarea contabilă pe acţiune.

   ... Analiza de mai înainte ne duce la o concluzie care prezintă o importanţă practică pentru cel ce investeşte cu prudenţă în acţiuni ordinare. Dacă trebuie să acorde o atenţie deosebită selecţiei titlurilor care formează propriul portofoliu, ar fi cel mai bine, poate, ca el să se concentreze asupra titlurilor care se vând la un preţ cât de cât aproximativ egal cu valoarea activelor tangibile-- adică la cel mult o treime peste acea valoare.

   ... Aici trebuie să atragem atenţia asupra unui lucru. O acţiune nu devine o investiţie viabilă doar pentru că poate fi cumpărată la un preţ apropiat de valoarea activelor companiei. Investitorul ar trebui să vadă în plus, dacă există un raport satisfăcător între profit şi preţ, dacă situaţia financiară este suficient de solidă şi dacă există perspective ca profitul să se menţină cel puţin de-a lungul anilor.

   ... Atâta vreme cât capacitatea de a genera profit a plasamentelor sale rămâne satisfăcătoare, el poate să nu acorde multă atenţie capriciilor pieţei. Mai mult , din când în când poate să folosească aceste capricii pentru a aplica strategia eficientă a cumpărării la preţuri mici şi vânzării la preţuri mari.

   Două concluzii principale din această poveste.
   Prima este că de multe ori piaţa bursieră o ia razna rău de tot, iar un investitor vigilent şi curajos poate profita de erorile evidente ale acesteia.
   A doua este că majoritatea firmelor îşi schimbă caracterul şi calitatea de-a lungul anilor, uneori în bine, dar, poate, de cele mai multe ori în rău.  Investitorul nu trebuie să urmărească rezultatele companiilor sale asemenea unui vultur, dar trebuie să arunce din când în când o privire atentă asupra acestora.

ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, Bucuresti