Deosebirea cea mai realistă dintre investitor şi speculator rezidă în
atitudinea lor faţă de mişcările pieţei bursiere. Speculantul este interesat în
primul rând să anticipeze şi să profite de fluctuaţiile pieţei. Investitorul
este interesat în primul rând să dobândească şi să păstreze titluri acceptabile
la preţuri acceptabile.
Mişcările pieţei sunt importante pentru el din punct de vedere practic, pentru că acestea dau naştere alternativ unor niveluri coborâte ale preţurilor, la care el tebuie cu certitudine să se abţină să cumpere şi probabil că ar fi bine să vândă.
Nu spunem că investitorul tipic ar trebui neapărat să se abţină de la a cumpăra până când nivelul pieţei coboară din nou, pentru că aceasta ar însemna să aştepte multă vreme, să nu realizeze foarte probabil nici un venit şi să rateze eventual nişte ocazii de a investi. Pe ansamblu, ar fi mai bine ca investitorul să cumpere ori de câte ori are bani pe care să-i plaseze în acţiuni, exceptând momentele în care nivelul general al pieţei este mult mai mare decât se justifică prin prisma standardelor de valoare consacrate. Dacă vrea să fie dibaci, poate căuta titluri care se vând la preţuri de ocazie şi care există întotdeauna.
Investitorul care deţine un portofoliu de acţiuni viabile ar trerbui să se aştepte ca preţul acestora să fluctueze şi n-ar trebui să fie preocupat de scăderile considerabile. El ar trebui să ţină minte mereu că rolul cotaţiilor pieţei este acela de a-l ajuta, ele existând fie pentru a profita de ele, fie pentru a fi ignorate. El n-ar trebui să cumpere niciodată o acţiune pentru că aceasta a crescut sau să vândă pentru că aceasta a scăzut. N-ai greşi foarte mult dacă ar interpreta această deviză astfel: "Niciodată să nu cumperi o acţiune imediat după o creştere subtanţială sau să vinzi una imediat după o scădere substanţială."
În conformitate cu ceea ce Graham numea "regula contrariilor", în 2002 randamentele obligaţiunilor emise de Trezoreria SUA pe termen lung au atins cele mai mici niveluri din 1963 . Cum randamentele obligaţiunilor evoluează invers în raport cu preţurile, scăderea randamentelor echivalent cu creşterea preţurilor- determinându-i pe investitori să vrea foarte mult să cumpere exact în momentul în care obligaţiunile erau foarte scumpe, iar randamentele acestora avea să fie aproape sigur mici. Aceasta este încă o dovadă a valbilităţii concluziei lui Graham potrivit căreia investitorul inteligent nu trebuie să ia decizii pe bza fluctuaţiilor pieţei.
ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, București
Mişcările pieţei sunt importante pentru el din punct de vedere practic, pentru că acestea dau naştere alternativ unor niveluri coborâte ale preţurilor, la care el tebuie cu certitudine să se abţină să cumpere şi probabil că ar fi bine să vândă.
Nu spunem că investitorul tipic ar trebui neapărat să se abţină de la a cumpăra până când nivelul pieţei coboară din nou, pentru că aceasta ar însemna să aştepte multă vreme, să nu realizeze foarte probabil nici un venit şi să rateze eventual nişte ocazii de a investi. Pe ansamblu, ar fi mai bine ca investitorul să cumpere ori de câte ori are bani pe care să-i plaseze în acţiuni, exceptând momentele în care nivelul general al pieţei este mult mai mare decât se justifică prin prisma standardelor de valoare consacrate. Dacă vrea să fie dibaci, poate căuta titluri care se vând la preţuri de ocazie şi care există întotdeauna.
Investitorul care deţine un portofoliu de acţiuni viabile ar trerbui să se aştepte ca preţul acestora să fluctueze şi n-ar trebui să fie preocupat de scăderile considerabile. El ar trebui să ţină minte mereu că rolul cotaţiilor pieţei este acela de a-l ajuta, ele existând fie pentru a profita de ele, fie pentru a fi ignorate. El n-ar trebui să cumpere niciodată o acţiune pentru că aceasta a crescut sau să vândă pentru că aceasta a scăzut. N-ai greşi foarte mult dacă ar interpreta această deviză astfel: "Niciodată să nu cumperi o acţiune imediat după o creştere subtanţială sau să vinzi una imediat după o scădere substanţială."
În conformitate cu ceea ce Graham numea "regula contrariilor", în 2002 randamentele obligaţiunilor emise de Trezoreria SUA pe termen lung au atins cele mai mici niveluri din 1963 . Cum randamentele obligaţiunilor evoluează invers în raport cu preţurile, scăderea randamentelor echivalent cu creşterea preţurilor- determinându-i pe investitori să vrea foarte mult să cumpere exact în momentul în care obligaţiunile erau foarte scumpe, iar randamentele acestora avea să fie aproape sigur mici. Aceasta este încă o dovadă a valbilităţii concluziei lui Graham potrivit căreia investitorul inteligent nu trebuie să ia decizii pe bza fluctuaţiilor pieţei.
ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, București
