Activitățile caracteristice investitorului întreprinzător din
domeniul acțiunilor ordinare se pot împărți în patru categorii:
- 1. cumpărarea la preţuri mici şi vânzare la preţuri mari
- 2. cumpărarea unor "acţiuni în creştere" atent selecționate
- 3. cumpărarea unor titluri de ocazie de diverse tipuri
- 4. cumpărarea unor titluri aflate în "situaţii speciale".
1. Politica generală de piața - sincronizarea după formulă
Păstrăm pentru capitolul următor discuţia referitoare la posibilităţile şi limitele unei politici de intrare pe piaţă în momentul în care aceasta este în declin şi de ieşire de pe piaţă în ultimele faze ale unui avânt.
2. Abordarea bazată pe acțiuni în creștere
Oricărui investitor i-ar plăcea să selecteze acele acţiuni care, intr-un număr de ani, să dea un randament mai mare decât media. O acţiune în creştere poate fi deţinută ca una care a făcut acest lucru în trecut şi este de aşteptat să facă acelaşi lucru în viitor.
Această idee simplă prezintă două inconveniente. Primul este acela că acţiunile ordinare care au dat rezultate bune în trecut şi care par a avea perspective favorabile se vând la un preţ mare, pe măsură. Cel de-al doilea este acela că previziunile sale se pot dovedi a fi greşite. Creşterile neobişnuit de rapide nu pot dura la nesfârşit.
Concluzia este că nu se obţin beneficii excepţionale în urma plasamentelor diversificate în acţiuni în creştere comparativ cu beneficiile obţinute din plasamente în acţiuni ordinare în general.
Prin urmare, l-am sfătui pe investitorul întreprinzător să nu apeleze la strategia obişnuită bazată pe acţiuni în creştere. (..Graham subliniază acest lucru pentru a vă reaminti că investitor "întreprinzător" nu este cel care îşi asumă un risc mai mare decât cel obişnuit sau care cumpără acţiuni în "creştere agresivă"; investitor întreprinzător este pur şi simplu cel dispus să acorde mai mult timp şi mai multă atenţie propriului portofoliu).
Aceasta presupune ca perspectivele excelente să fie pe deplin recunoscute pe piaţă şi să se reflecte deja într-un raport preţ - profit mai mare, să zicem de 20. (Investitorului defensiv îi recomandăm o limită superioară a preţului de cumpărare de 25 de ori profitul mediu din ultimii 7 ani. Cele două criterii sunt aproximativ echivalente în majoritatea cazurilor).
Să remarcăm că Graham insistă pe calculul raportului preţ-profit pe baza mediei multianuale a profiturilor din trecut. Astfel, scade probabilitatea de a supraestima valoarea unei companii din cauza unei creşteri temporare a rentabilităţii. Închipuiţi-vă că o companie a obţinut un profit pe acţiune de 3 dolariîn ultimele 12 luni, iar în ultimii 6 ani acesta a fost de numai 50 de cenţi. Care valoare - cea ocazională, de 3 dolari, sau cea constantă, de 50 de cenţi - are şanse să reprezinte o tendinţă de durată? La de 25 de ori 3 dolari, profitul adus în ultimul an, acţiunea respectivă ar fi evaluată la 75 de dolari. Însă la de 25 de ori profitul mediu din ultimii 7 ani (6dolari, în total împărţiţi la 7 fac 85,7 cenţi pe acţiune profit mediu anual), acţiunea ar fi evaluată la numai 21,43 dolari. Valoarea pe care o alegeţi are o foarte mare importanţă. În fine, merită remarcat că metoda folosită cu predilecţie pe Wall Street în prezent- calculul praportului preţ-profit în primul rând pe baza "profitului din anul următor"- ar fi respinsă categoric de Graham. Cum poţi să evaluezi o companie în funcţie de un profit pe care nu l-a obţinut încă? Este ca şi cum ai stabili preţurile caselor pe baza zvonului că cenuşereasa îşi va construi noul ei castel chiar după colţ.
Cititorul se poate întreba: dar oare nu este adevărat că averile realmente mari făcute pe seama acţiunilor ordinare aparţin celor care au investit substanţial în primii ani de existenţă ai unei companii în al cărei viitor au avut foarte multă încredere, investitori care au păstrat acţiunile emise iniţial în vreme ce acestea şi-au sporit valoarea de o sută de ori sau chiar mai mult? Răspunsul este unul afirmativ. Însă marile averi făcute din investiţii într-o singură companie aparţin întotdeauna persoanelor care au o relaţie apropiată cu firma în cauză - prin contractul de muncă, prin legăturile de familie etc.- ceea ce justifică plasarea unei mari părţi a resurselor acestora într-un singur mijloc financiar şi păstrarea lui în ciuda vicisitudinilor, a numeroaselor tentaţii de a-l vinde între timp la nişte preţuri evident mari. Un investitor care nu are un asemenea contact personal se va întreba mereu dacă a plasat o parte prea mare a capitalului propriu în acest unic mijloc.
ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, București
