Să recapitulăm

  Dacă o persoană îşi propune să realizeze profit din cumpărarea şi vânzarea titlurilor de valoare, ea va pune bazele unei afaceri proprii, care, pentru a avea şanse de succes, trebuie să fie administrată în conformitate cu principiile practice acceptate.

I. Primul şi cel mai evident dintre aceste principii este să ştii ceea ce faci - să-ţi cunoşti afacerea. pentru investitor, aceasta înseamnă să nu încerce să obţină "profituri curente", din tranzacţiile cu titluri de valoare - respectiv venituri mai mari decât dobânda obişnuită şi dividendele - dacă nu ştie despre valoarea titlurilor la fel de multe lucruri câte ar trebui să ştie despre valoarea mărfurilor pe care şi-ar propune să le vândă.

 II. Al doilea principiu este să nu laşi pe altcineva să-ţi adiministreze afacerea decât dacă (1) poţi să-i urmăreşti rezultatele cu atenţia şi înţelegerea cuvenită sau (2) ai motive foarte întemeiate  să te încrezi în integritatea şi competenţa lui.

III. Al treilea principiu este să nu te implici într-o activitate - adică să nu fabrici sau să nu vinzi un produs - decât atunci când un calcul serios arată că există şanse destul de mari să obţii un profit rezonabil. Evitaţi mai ales afacerile din care aveţi puţine de câştigat şi multe de pierdut. Pentru investitorul întreprinzător, aceasta înseamnă că activităţile sale lucrative ar trebui să se bazeze nu pe optimism, ci pe calcule. Pentru orice investitor, aceasta înseamnă că, atunci când se limitează la un câştig mic - cum stăteau lucrurile  înainte, cel puţin cu obligaţiunile convenţionale sau cu acţiunile privilegiate - trebuie să aibă dovezi convingătoare că nu riscă o parte substanţială a capitalului investit.

IV. A patra regulă are un caracter mai pozitiv: să ai curajul cunoaşterii şi experienţei personale. Dacă ai tras o concluzie pe baza datelor concrete şi ştii că socoteala ta este corectă, fă cum crezi - chiar dacă alţii ezită sau pot proceda altfel. (Pentru că lumea nu este de aceeaşi părere cu tine, nu înseamnă că ai, nici că n-ai dreptate. Ai dreptate pentru că datele şi raţionamentul tău sunt corecte.) În mod asemănător în domeniul valorilor mobiliare, curajul devine virtutea supremă după ce s-a dobândit o cunoaştere adecvată, iar discernământul a fost verificat.
   Din fericire pentru investitorul reprezentativ, ca să aibă succes, nu trebuie neapărat ca programul lui să aibă la bază aceste calităţi - cu condiţia ca ambiţiile lui să se limiteze la capacităţile personale, iar activităţile sale să se restrângă la calea sigură şi îngustă a investitorilor standard cu caracter defensiv. A obţine din investiţii rezultate satisfăcătoare este mai uşor decât îşi dă seama majoritatea oamenilor; a obţine rezultate superioare este mai greu decât pare.

Comentariu

Cei care riscă cel mai mult şi obţin câştigurile cele mai mari pe o piaţă în creştere sunt aproape întotdeauna cei care suferă pierderile cele mai mari pe o piaţă în scădere care-i urmează în mod inevitabil.

   Pentru a fi un investitor inteligent, trebuie să vă asiguraţi că nu veţi pierde niciodată toţi banii sau cea mai mare parte a acestora.

   Refuzând să plătiţi o sumă prea mare pentru o investiţie, vă reduceţi şansele ca avuţia dumneavoastră să dispară sau să se diminueze brusc.

   Înainte de a investi, trebuie să vă asiguraţi că aţi evaluat în mod realist probabilitatea  de a vă înşela şi reacţia pe care o veţi avea faţă de consecinţele faptului de a vă fi înşelat.

Comentariu la post-scriptum

A investi cu succes înseamnă a-ţi asuma riscuri, nu a le evita.

"Investitorilor nu le place incertitudinea" declamă chiar în acest moment la televizor sau într-un ziar un specialist în strategii de investiţii. Dar investitorilor nu le-a plăcut niciodată incertitudinea - şi cu toate acestea incertitudinea este starea fundamentală durabilă a lumii investitorilor.

   din Anexe

Tema intelectuală comună investitorilor din Graham şi Doddsville este aceasta: ei caută discrepanţe între valoarea unei afaceri şi preţul pe care-l au pe piaţă mici părţi din afacerea respectivă.

   Este inutil să mai spun că investitorii noştri, care se bazează pe teoria lui Graham şi Dodd, nu discută despre beta, despre modelul de stabilire a preţului mijloacelor fixe sau despre covarianţă în randamentele titlurilor de valoare. Aceste lucruri nu-i interesează. De fapt, celor mai mulţi dintre ei le-ar fi greu să definească aceşti termeni. Investitorii se concentrează pur şi simplu asupra a două variabile: preţul şi valoarea.

   De asemenea, trebuie să ai cunoştinţele care să-ţi permită să faci o estimare foarte generală a valorii afacerilor respective. Nu trebuie să calculezi exact. Asta înţelege Ben Graham prin asigurarea unei marje de siguranţă. Nu evaluezi şi cumperi de 80 de milioane de dolari afaceri care valorează 83 de milioane de dolari. Îţi laşi o rezervă importantă. Când construieşti un pod, te asiguri că acel pod poate susţine o masă de 15 tone, dar nu laşi să treacă pe el decât camioane de 5 tone. Acelaşi principiu se aplică în activitatea de investiţii.

ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, București

Teoria diversificării

   Există o logică strânsă între conceptul de marjă de siguranţă şi principiul diversificării.

   Chiar când marja este în favoarea investitorului, un titlu de valoare poate da rezultate slabe. Căci marja nu reprezintă decât o garanţie a faptului că el are şanse mai mari de a ieşi în câştig, nu în pierdere - nicidecum că nu poate pierde. Dar cu cât numărul unor asemenea angajamente este mai mare, cu atât cresc şansele ca totalul profiturilor  să depăşească totalul pierderilor. Acesta este principiul care stă la baza subscrierii asigurărilor.

   Diversificarea este un principiu consacrat al investiţiilor făcute cu prudenţă. Acceptându-l pe scară atât de mare, investitorii demonstrează de fapt că acceptă principiul marjei de siguranţă, cu care este asociată diversificarea.

   Acest aspect poate fi înfăţişat într-o manieră mai sugestivă prin referire la aritmetica ruletei. Dacă cineva pariază un dolar pe un singur număr, încasează un profit de 35 de dolari dacă câştigă - şansele de a pierde sunt însă de 37 la 1. El are o "marjă de siguranţă negativă". În cazul său, diversificarea este contraindicată. Cu cât pariază pe mai multe numere, cu atât şansele de a ieşi în câştig scad. Dacă pariază în mod constant un dolar pe fiecare număr(inclusiv 0 şi 00), va pierde cu siguranţă 2 dolari la fiecare învârtire a ruletei. Să presupunem însă că câştigătorul ar primi 39 de dolari în loc de 35 de dolari. În acest caz, el ar avea o marjă de siguranţă mică, dar importantă. Prin urmare, cu cât pariază pe mai multe numere, cu atât şansele lui de câştig cresc. În plus, ar fi sigur că, la fiecare învârtire a ruletei, câştigă doi dolari pariind pur şi simplu un dolar pe fiecare număr. (În paranteză fie spus, cele două exemple prezentate înfăţişează de fapt poziţiile jucătorului şi proprietarului unei rulete care are şi valorile 0 şi 00).

 (* La ruleta "americană", majoritatea roţilor includ valorile 0 şi 00 alături de ciferele de la 1 la 36, în total fiind 38 de numere. Cazinoul oferă un câştig maxim de 35 la 1. Ce s-ar întămpla dacă aţi paria un dolar pe fiecare număr? Cum bila nu poate nu poate cădea decât pe o valoare, aţi câştiga 35 de dolari la valoarea respectivă, dar aţi pierde câte un  dolar la fiecare  dintre celelalte 37 de numere, pierderea finală fiind de doi dolari. Această diferenţă  de doi dolari (sau un ecart de 5, 26% din totalul sumei pariate , de 38 dolari) este "avantajul casei", el reprezentând o garanţie a faptului că pe ansamblu, jucătorii vor pierde întotdeauna mai mult decât câştigă. Aşa cum este în interesul jucătorului de ruletă să parieze cât mai rar cu putinţă, tot aşa este în interesul cazinoului ca ruleta să se învârtă permanent. În mod asemănător, investitorul inteligent ar trebui să caute să facă cât mai multe plasamente care să-i ofere "şanse mai mari de câştig decât de pierdere".

    Pentru majoritatea investitorilor, diversificarea este cea mai simplă şi mai ieftină modalitate de a-şi mări marja de siguranţă.

   Ideea pe care investitorul o are despre marja de siguranţă se întemeiază pe un calcul simplu şi clar care are la bază date statistice. Nu există nici o garanţie că această abordare cantitativă fundamentală va continua să dea rezultate pozitive în viitor, în condiţii necunoscute. În acelaşi timp însă, nu avem motive întemeiate să fim pesimişti din acest punct de vedere.

   Trebuie să mai facem o distincţie între investiţiile convenţionale şi cele neconvenţionale. 

   Investiţiile convenţionale sunt potrivite pentru portofoliul tipic. Din această categorie au făcut parte titlurile guvernamentale americane şi acţiunile ordinare foarte bine cotate, care aduc dividende. Noi am adăugat la acestea obligaţiunile emise de administraţiile de stat şi municipale, pentru cei care se mulţumesc cu avantajele oferite de scutirea de la plata imozitelor aferente acestora. Sunt incluse şi obligaţiunile corporatiste de cea mai bună calitate atunci când, aşa cum se întâmplă în prezent, ele aduc câştig mai mare comparativ cu obligaţiunile de tezaur pentru economii emise în S.U.A..

   Investiţiile neconvenţionale sunt cele care se potrivesc numai investitorului întreprinzător. Ele sunt extrem de variate. Categoria cea mai largă este cea a acţiunilor ordinare, subevaluate, emise de companiile secundare, care recomandăm să fie cumpărate atunci când preţul lor reprezintă cel mult două treimi din valoarea calculată a acestora. În afara lor, există adeseori o gamă largă de obligaţiuni corporatiste de cotaţie medie şi acţiuni privilegiate, în care se poate investi atunci când se vând la preţuri cu mult sub valoarea lor aparentă. În aceste cazuri, investitorul obişnuit ar fi înclinat să considere că aceste titluri au caracter speculativ, pentru că, în mintea lui, faptul de a nu fi cotate foarte bine din punct de vedere al calităţii este sinonim cu faptul de a nu avea meritul unei investiţii.

   Noi credem că un preţ destul de mic poate transforma un titlu de valoare de calitate mediocră într-o investiţie sigură - cu condiţia ca investitorul să fie informat şi experimentat şi ca el să practice o politică adecvată de diversificare. Căci, dacă preţul este destul de mic pentru a crea o marjă de siguranţă consistentă, titlul de valoare respectiv îndeplineşte criteriul nostru de selecţie a investiţiilor. Exemplul nostru preferat este preluat din domeniul obligaţiunilor imobiliare. În anii 1920, s-au vândut titluri de acest gen în valoare de miliarde de dolari, ele fiind recomandate pe scară largă drept investiţii sigure. Pentru o mare parte a acestora, diferenţa dintre valoare şi datorii era atât de mică, încât titlurile aveau un puternic caracter speculativ. În timpul crizei din anii 1930, foarte multe obligaţiuni de acest gen n-au adus dobândă, iar preţul lor s-a prăbuşit - în unele cazuri, la mai puţin de 10% din valoarea nominală. În acel moment, aceiaşi consilieri care le recomandaseră ca investiţii sigure atunci când preţul lor era egal cu valoarea nominală, le respingeau, considerându-le titlurile cele mai neatrăgătoare, cu cel mai puternic caracter speculativ. În realitate însă, scăderea preţurilor cu aproximativ 90% a făcut ca multe dintre aceste titluri de valoare să devină deosebit de atrăgătoare şi destul de sigure - căci valoarea lor reală era de 4 sau 5 ori mai mare decât cotaţia pieţei.

(Graham spune aici că nu există acţiuni bune şi acţiuni rele; există doar acţiuni ieftine şi acţiuni scumpe. Chiar şi acţiunile celei mai performante companii ajung să fie "bune de vândut" atunci când preţul lor creşte prea mult, în vreme ce acţiunile companiei celei mai slabe merită să fie cumpărate dacă preţul lor scade suficient de mult.

---Analiştii de pe Wall Street au înclinat mereu să considere o acţiune "o achiziţie solidă" atunci când preţul ei e mare şi s-o eticheteze "bună de vândut" după ce preţul ei a scăzut - exact opusul a ceea ce ar dicta Graham (şi bunul simt). Aşa cum procedează pe parcursul întregii cărţi, Graham face distincţie între speculaţie - sau cumpărarea unor acţiuni în speranţa că preţul lor va continua să crească - şi investiţie sau cumpărarea unor acţiuni pe baza valorii reale a firmei.

ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, București

Acţionarii şi conducerea firmei. Politica dividendelor

   Noi credem că acţionarii ar trebui să ceară de la conducerile  companiilor lor fie să li se plătească o cotă normală din profit - să zicem de ordinul a două treimi - fie să li se demonstreze fără putinţă de tăgadă că profiturile reinvestite au dus la o creştere satisfăcătoare a câştigurilor pe acţiune.

   Ţinând cont de ce s-a întâmplat în trecut, nu avem motive să credem a priori că proprietarii vor avea de câştigat dintr-o expansiune realizată cu banii lor de o companie care obţine rezultate mediocre şi care nu renunţă la vechea conducere.

   Comentariu

"Cele mai periculoase neadevăruri sunt adevărurile distorsionate"- G.C. Lichtenberg

   Când cumpăraţi o acţiune, deveniţi proprietar al acelei companii. Toţi managerii ei, până la directorul general, lucrează pentru dvs.. Consiliul de administraţie trebuie să răspundă în faţa dvs. Banii ei vă aparţin. Afacerile ei sunt proprieatea dvs. Dacă nu vă place cum este administrată compania dvs, aveţi dreptul să cereţi ca managerii ei să fie daţi afară, ca administratorii să fie schimbaţi sau ca firma să fie vândută. "Acţionarii, afirmă Graham, ar trebui să se trezească."

   Graham subliniază că a realizat un sondaj printre circa 600 de analişti de valori mobiliare şi a constatat că peste 95% dintre ei credeau că acţionarii au dreptul de a cere o anchetă oficială în cazul managerilor a căror activitate nu contribuie la creşterea valorii acţiunilor. Graham adaugă sec că "despre aşa ceva aproape că nu s-a auzit în practică". Aceasta, spune el, "evidenţiază marele decalaj existent între ceea ce se întâmplă de fapt în relaţiile dintre acţionari şi conducere"- Benjamin Graham, "A questionnaire on Stockholder- Management Relationship", "The Analysts Journal", 1947.

   Investitorii de azi au uitat mesajul transmis de Graham. Ei se frământă foarte mult când cumpără acţiuni, puţin când le vând şi deloc când acestea se află în posesia lor. "Cu siguranţă, ne aminteşte Graham, "există tot atâtea motive pentru a da dovadă de grijă şi discernământ atunci când eşti ca şi atunci când devii acţionar"- Graham şi Dodd, "Analiza valorilor mobiliare"ediţia din 1934.

   Deci ce ar trebui să faceţi, în calitate de investitor inteligent, pentru a fi şi un proprietar inteligent? Graham ne spune la început că " sunt numai două întrebări fundamentale cărora acţionarii ar trebui să le dea atenţie:

1. Conducerea este destul de eficientă?

2. Interesele acţionarilor obişnuiţi din afară sunt luate în seamă aşa cum ar trebui?"

   Eficienţa activităţii de exploatare constă în a produce cu un cost mic şi a vinde articolele cele mai profitabile. Pentru ca activitatea financiară să fie eficientă, trebuie ca banii  acţionarilor să lucreze în formele cele mai potrivite în interesul lor.

   Majoritatea managerilor se înşeală când spun că vă pot folosi banii  mai bine decât îi puteţi folosi dvs. Plata unui dividend nu reprezintă garanţia unor rezultate extraordinare, dar îmbunătăţeşte realmente randamenul acţiunilor tipice, smulgând din mâinile managerilor cel puţin o parte a banilor înainte ca aceştia să-i irosească ori să-i ascundă.

   Citind cu atenţie declaraţia de împuternicire, proprietarul inteligent va vota împotriva oricărui plan de acordare de indemnizaţii care foloseşte opţiunile pentru a încredinţa managerilor peste 3% din totalul acţiunilor companiei. Iar dvs ar trebui să vă opuneţi oricărui plan care nu condiţionează acordarea opţiunilor de existenţa unei dovezi rezonabile, pe termen lung privind obţinerea unor rezultate superioare - cum ar fi depăşirea randamentului mediu al acţiunilor din acelaşi domeniu de activitate timp de cel puţin cinci ani. Nici un manager general nu merită să se îmbogăţească dacă a obţinut rezultate care nu vă sunt favorabile.

ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, București  

Titlurile convertibile şi warantele

   Ştiu totuşi cu certitudine că titlurile convertibile cotate în ultima parte a unei perioade de ascensiune a pieţei dau rezultate nesatisfăcătoare pe ansamblu.

   Comentariu

   Pentru investitorii prudenţi care şi-au plasat capitalul sau cea mai mare parte a acestuia în obligaţiuni, adăugarea la portofoliu a unei game diversificate de convertite este o modalitate judicioasă de a încerca să obţină randamente asemănătoare celor pe care le dau acţiunile fără a trebui să facă pasul înspăimântător al cumpărării unor acţiuni. Obligaţiunile convertibile ar putea fi denumite "acţiuni pentru fricoşi".

   Cel mai bine vă puteţi proteja de pierderi nu cumpărând unul dintre aceste instrumente neobişnuite, ci diversificându-vă în mod inteligent portofoliul prin plasarea capitalului în echivalente ale numerarului, obligaţiuni şi acţiuni americane şi străine.

   Din fericire, investitorul inteligent de azi are varianta convenabilă a cumpărării unor titluri de participare la un fond de obligaţiuni convertibile la costuri minime.

ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, București