După ce am prezentat în termeni generali politica de investiţii recomandată
celor două categorii de investitori identificate de noi (Politica generală de
portofoliu: investitorul defensiv şi Politica de portofoliu
pentru investitorul întreprinzător: abordarea pozitivă ) ar fi logic acum să arătăm cum se
foloseşte analiza valorilor mobiliare la aplicarea acestor politici.
Investitorul defensiv care respectă sugestiile noastre va cumpăra numai obligaţiuni de cea mai bună calitate, plus diverse acţiuni ordinare principale.
Atunci când alege acţiunile, el are de ales între două variante:
I. portofoliu gen DJIA şi
II. portofoliu testat din punct de vedere cantitativ.
În primul caz, el creează un adevărat eşantion de acţiuni principale, care va cuprinde atât câteva dintre companiile preferate aflate în creştere , ale căror acţiuni au un multiplicator deosebit de mare, cât şi întreprinderi mai puţin populare şi mai puţin costisitoare.Acest eşantion ar putea fi alcătuit în modul cel mai simplu cu putinţă cumpărând de aceeaşi sumă acţiuni la toate cele 30 de firme din coşul Dow Jones Industrial Average (DJIA).
A doua variantă ar fi să aplice o serie de standarde de achiziţie, pentru a se asigura ci obţine (1) un minimum de calitate din punct de vedere al rezultatelor din trecut şi al poziţiei financiare curente a companiei, precum şi (2) un minimum de cantitate din punct de vedere al profitului şi valorii activelor corespunzătoare fiecărui dolar investit.
Şapte asemenea criterii calitative şi cantitative recomandate pentru selecţia unor acţiuni ordinare specifice.
1. Dimensiunea adecvată a întreprinderii
Vom folosi cifre rotunde: vânzări anuale de nu mai puţin de 100 milioane dolari pentru o companie industrială şi o valoare totală a activelor nu mai mică de 50 milioane doalri pentru o firmă de utillităţi publice
2. O situaţie financiară destul de solidă
În cazul companiilor industriale, valoarea activelor curente trebuie să fie de cel puţin două ori mai mare ca valoarea pasivelor curente - Un aşa zis raport de doi la unu. De asemenea, datoriile pe termen lung nu trebuie să depăşească activele curente nete (sau "fondul de rulment"). În cazul companiilor de utilităţi publice, datoriile nu trebuie să depăşească dublul capitalului propriu (la valoarea contabilă).
3. Stabilitatea profitului
Acţiunile ordinare trebuie să fi adus ceva profit în fiecare dintre ultimii 10 ani.
4. Dividendele plătite
Plata neîntreruptă a acestora cel puţin în ultimii 20 de ani.
5. Creşterea profitului
O creştere minimă de o treime a profitului pe acţiune în ultimii 10 ani folosind mediile pe 3 ani la început şi la sfârşit.
6. Un raport moderat preţ-profit
Preţul curent nu trebuie să fie mai mare de 15 ori profitul mediu din ultimii 3 ani.
7. Un raport moderat preţ-active
Preţul curent nu trebuie să fie mai mare de 1,5 din valoarea contabilă raportată ultima dată. Un multiplicator al profitului mai mic de 15 ar putea însă justifica un multiplicator al activelor corespunzător mai mare. Ca regulă practică, sugerăm ca produsul dintre multiplicator şi raportul preţ-valoare contabilă să nu depăşească 22,5 (această cifră se obţine înmulţind 15, multiplicatorul profitului cu 1,5, multiplicatorul valorii contabile. O acţiune care se vinde la un preţ de numai 9 ori mai mare ca profitul si de 2,5 ori mai mare ca valoarea activelor ar fi considerată acceptabilă etc.)
OBSERVAŢII GENERALE: Aceste cerinţe sunt stabilite special în funcţie de nevoile şi temperamentul investitorilor defensivi. Ei vor elimina în urma selecţiei marea majoritate a acţiunilor ordinare din două puncte de vedere total opuse. Pe de o parte, vor exclude companiile care (1) sunt prea mici, (2) au o situaţie financiară relativ precară, (3) au înregistrat un deficit cronic în ultimii 10 ani şi (4) nu au plătit dividende multă vreme.
Un program de urmărire interactivă uşor de folosit, capabil să selecteze din coşul S&P500 conform majorităţii criteriilor formulate de Graham este disponibil la www.quicken.com/investments/stocks/search/full.
Portofoliile investitorilor defensivi trebuie să se schimbe din când în când, mai ales dacă preţul titlurilor achiziţionate creşte în mod evident prea mult, şi acestea pot fi înlocuite cu titluri la un preţ mai rezonabil. Dar, vai! Vor fi de plătit impozite pe profitul din operaţiunile de capital care, pentru investitorul obişnuit, par a fi o corvoadă. Vechiul nostru aliat, experienţa, ne spune în acest caz că este mai bine să vinzi şi să plăteşti impozitul decât să vinzi şi să-ţi pară rău după aceea.
Investiţiile în acţiuni ale societăţilor financiare
O varietate considerabilă de firme poate fi încadrată în categoria "societăţilor financiare". Aceasta ar cuprinde băncile, societăţile de asigurări, asociaţiile de economii şi împrumut, societăţile de credit şi mic împrumut, societăţile de credit ipotecar şi "societăţile de investiţii" (adică fondurile mutuale).
Nu avem de făcut observaţii de mare ajutor în acest amplu domeniu al investiţiilor - în afară de recomandarea ca, în momentul alegerii unor companii din aceste categorii, să se aplice acelaşi criteriu aritmetic al preţului raportat la profit şi la valoarea contabilă aplicat în cazul investiţiilor în acţiuni ale companiilor industriale şi de utilităţi publice.
Viitorul în sine poate fi abordat pe două căi diferite, care pot fi numite calea previziunii (sau proiecţiei) şi calea protecţiei.
(Aceasta este una dintre ideile principale ale cărţii lui Graham. Activitatea tuturor investiţiilor este supusă unei crude ironii: investim în prezent, dar pentru viitor. Din păcate, viitorul este nesigur aproape în totalitate. Inflaţia şi ratele dobânzilor sunt incerte; recesiunile economice vin şi trec la întâmplare; cataclismele geopolitice precum războiul, crizele de materii prime şi terorismul apar pe neanunţate; iar soarta companiilor şi a sectoarelor de activitate ale acestora se dovedeşte adeseori a fi contrară aşteptării majorităţii investitorilor. De aceea, a investi pe baza proiecţiei înseamnă a munci în zadar; chiar prognozele aşa-zişilor experţi sunt mai puţin probabile decât rezultatul aruncării unei monede. Pentru cei mai multi oamenia investi pe baza protecţiei- plătind prea mult pentru o acţiune şi având prea multă încredere în propria judecată- reprezintă cea mai bună soluţie.)
Cei care pun accentul pe previziune se vor strădui să anticipeze cât mai exact ceea ce va realiza compania în viitori ani- mai ales dacă profiturile vor înregistra o creştere pronunţată şi continuă. Concluziile lor se pot întemeia pe o analiză foarte atentă a unor factori precum cererea şi oferta din domeniu- sau valoarea desfacerilor, preţul şi costurile- sau, dimpotrivă, pe o proiecţie destul de nerealistă în viitor a ritmului de creştere din trecut.
În schimb, cei care pun accentul pe protecţie sunt interesaţi mereu în mod deosebit de preţul acţiunii în momentul efectuării analizei. Principala lor preocupare este să realizeze o diferenţă cât mai mare între valoarea actuală şi preţul pieţei- care diferenţă ar putea compensa evoluţiile nefavorabile din viitor.
Prima abordare, cea predictivă, ar mai putea fi numită abordarea calitativă, deoarece pune accentul pe perspective, pe management şi pe alti factori nemăsurabili, dar foarte importanţi care ar putea intra în categoria "calitate".
A doua abordare, cea protectivă, poate fi numită şi abordarea cantitativă sau statistică deoarece pune accentul pe relaţiile măsurabile dintre preţul de vânzare şi profituri, active, dividende etc. Findcă veni vorba, metoda cantitativă este în realitate o dezvoltare - în domeniul acţiunilor ordinare- a tezei potrivit căreia s-a constatat că analiza valorilor mobiliare este potrivită pentru a fi folosită în selecţia obligaţiunilor şi acţiunilor privilegiate în care urmează a se investi.
Atitudinea şi activitatea noastră profesională s-au bazat întotdeauna pe abordarea cantitativă. De la bun început am urmărit să ne asigurăm că obţinem un bun raport calitate-preţ în termeni concreţi, demonstrabili. Nu vrem să acceptăm perspectivele şi promisiunile de viitor ca pe o compensaţie a lipsei de valoare palpabilă.
Noi îl sfătuim pe investitorul defensiv să pună accent pe diversificare mai mult decât pe selecţia individuală. Fiindcă veni vorba, ideea universal acceptată de diversificare este, cel puţin în parte, o negare a ambiţiilor de selctivitate. Dacă cineva ar putea selecta cele mai bune acţiuni fără să greşească, n-ar avea decât de pierdut prin diversificare. Cu toate acestea, limitându-ne la cele 4 reguli generale recomandate investitorului defensiv, avem destulă libertate să dăm cuurs preferinţelor noastre.
Cele 4 reguli generale (amintite în capitolul Investitorul defensiv şi acţiunile ordinare)
1. Trebuie să existe o diversificare adecvată, însă nu prea mare. Acesta ar însemna minim 10 acţiuni diferite şi maxim 30 de acţiuni.
2. Fiecare companie selecatată trebuie să fie mare, proeminentă şi să finanţată cu moderaţie.
3. Fiecare companie trebuie să fi plătit dividende câţiva ani buni la rând (10ani).
4. Investitorul trebuie să impună o anumită limită preţului pe care-l va plăti pentru un pachet de acţiuni în raport cu profitul mediu din, să zicem, ultimii 7 ani.
Recomandăm ca această limită să reprezinte de 25 de ori valoarea acestui profit mediu şi nu mai mult de 20 de ori valoarea celor din ultimele 12 luni.
Comentariu
Criteriul lui Graham cu privire la forţa financiară este încă aplicabil: dacă îţi creezi un potofoliu diversificat de acţiuni emise de firme ale căror active curente sunt de cel puţin două ori mai mari ca pasivele curente şi ale căror datorii pe termen lung nu depăşesc fondul de rulment, ar trebui să ai plasamente la un grup de companii prudent finanţate, cu o mare putere de rezistenţă. Cele mai valoroase în prezent sunt de multe ori acţiunile căutate cândva, care între timp au ieşit din centrul atenţiei. De-a lungul timpului, aceste acţiuni au oferit marja de siguranţă de care are nevoie un investitor defensiv.
ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, Bucuresti
Investitorul defensiv care respectă sugestiile noastre va cumpăra numai obligaţiuni de cea mai bună calitate, plus diverse acţiuni ordinare principale.
Atunci când alege acţiunile, el are de ales între două variante:
I. portofoliu gen DJIA şi
II. portofoliu testat din punct de vedere cantitativ.
În primul caz, el creează un adevărat eşantion de acţiuni principale, care va cuprinde atât câteva dintre companiile preferate aflate în creştere , ale căror acţiuni au un multiplicator deosebit de mare, cât şi întreprinderi mai puţin populare şi mai puţin costisitoare.Acest eşantion ar putea fi alcătuit în modul cel mai simplu cu putinţă cumpărând de aceeaşi sumă acţiuni la toate cele 30 de firme din coşul Dow Jones Industrial Average (DJIA).
A doua variantă ar fi să aplice o serie de standarde de achiziţie, pentru a se asigura ci obţine (1) un minimum de calitate din punct de vedere al rezultatelor din trecut şi al poziţiei financiare curente a companiei, precum şi (2) un minimum de cantitate din punct de vedere al profitului şi valorii activelor corespunzătoare fiecărui dolar investit.
Şapte asemenea criterii calitative şi cantitative recomandate pentru selecţia unor acţiuni ordinare specifice.
1. Dimensiunea adecvată a întreprinderii
Vom folosi cifre rotunde: vânzări anuale de nu mai puţin de 100 milioane dolari pentru o companie industrială şi o valoare totală a activelor nu mai mică de 50 milioane doalri pentru o firmă de utillităţi publice
2. O situaţie financiară destul de solidă
În cazul companiilor industriale, valoarea activelor curente trebuie să fie de cel puţin două ori mai mare ca valoarea pasivelor curente - Un aşa zis raport de doi la unu. De asemenea, datoriile pe termen lung nu trebuie să depăşească activele curente nete (sau "fondul de rulment"). În cazul companiilor de utilităţi publice, datoriile nu trebuie să depăşească dublul capitalului propriu (la valoarea contabilă).
3. Stabilitatea profitului
Acţiunile ordinare trebuie să fi adus ceva profit în fiecare dintre ultimii 10 ani.
4. Dividendele plătite
Plata neîntreruptă a acestora cel puţin în ultimii 20 de ani.
5. Creşterea profitului
O creştere minimă de o treime a profitului pe acţiune în ultimii 10 ani folosind mediile pe 3 ani la început şi la sfârşit.
6. Un raport moderat preţ-profit
Preţul curent nu trebuie să fie mai mare de 15 ori profitul mediu din ultimii 3 ani.
7. Un raport moderat preţ-active
Preţul curent nu trebuie să fie mai mare de 1,5 din valoarea contabilă raportată ultima dată. Un multiplicator al profitului mai mic de 15 ar putea însă justifica un multiplicator al activelor corespunzător mai mare. Ca regulă practică, sugerăm ca produsul dintre multiplicator şi raportul preţ-valoare contabilă să nu depăşească 22,5 (această cifră se obţine înmulţind 15, multiplicatorul profitului cu 1,5, multiplicatorul valorii contabile. O acţiune care se vinde la un preţ de numai 9 ori mai mare ca profitul si de 2,5 ori mai mare ca valoarea activelor ar fi considerată acceptabilă etc.)
OBSERVAŢII GENERALE: Aceste cerinţe sunt stabilite special în funcţie de nevoile şi temperamentul investitorilor defensivi. Ei vor elimina în urma selecţiei marea majoritate a acţiunilor ordinare din două puncte de vedere total opuse. Pe de o parte, vor exclude companiile care (1) sunt prea mici, (2) au o situaţie financiară relativ precară, (3) au înregistrat un deficit cronic în ultimii 10 ani şi (4) nu au plătit dividende multă vreme.
Un program de urmărire interactivă uşor de folosit, capabil să selecteze din coşul S&P500 conform majorităţii criteriilor formulate de Graham este disponibil la www.quicken.com/investments/stocks/search/full.
Portofoliile investitorilor defensivi trebuie să se schimbe din când în când, mai ales dacă preţul titlurilor achiziţionate creşte în mod evident prea mult, şi acestea pot fi înlocuite cu titluri la un preţ mai rezonabil. Dar, vai! Vor fi de plătit impozite pe profitul din operaţiunile de capital care, pentru investitorul obişnuit, par a fi o corvoadă. Vechiul nostru aliat, experienţa, ne spune în acest caz că este mai bine să vinzi şi să plăteşti impozitul decât să vinzi şi să-ţi pară rău după aceea.
Investiţiile în acţiuni ale societăţilor financiare
O varietate considerabilă de firme poate fi încadrată în categoria "societăţilor financiare". Aceasta ar cuprinde băncile, societăţile de asigurări, asociaţiile de economii şi împrumut, societăţile de credit şi mic împrumut, societăţile de credit ipotecar şi "societăţile de investiţii" (adică fondurile mutuale).
Nu avem de făcut observaţii de mare ajutor în acest amplu domeniu al investiţiilor - în afară de recomandarea ca, în momentul alegerii unor companii din aceste categorii, să se aplice acelaşi criteriu aritmetic al preţului raportat la profit şi la valoarea contabilă aplicat în cazul investiţiilor în acţiuni ale companiilor industriale şi de utilităţi publice.
Viitorul în sine poate fi abordat pe două căi diferite, care pot fi numite calea previziunii (sau proiecţiei) şi calea protecţiei.
(Aceasta este una dintre ideile principale ale cărţii lui Graham. Activitatea tuturor investiţiilor este supusă unei crude ironii: investim în prezent, dar pentru viitor. Din păcate, viitorul este nesigur aproape în totalitate. Inflaţia şi ratele dobânzilor sunt incerte; recesiunile economice vin şi trec la întâmplare; cataclismele geopolitice precum războiul, crizele de materii prime şi terorismul apar pe neanunţate; iar soarta companiilor şi a sectoarelor de activitate ale acestora se dovedeşte adeseori a fi contrară aşteptării majorităţii investitorilor. De aceea, a investi pe baza proiecţiei înseamnă a munci în zadar; chiar prognozele aşa-zişilor experţi sunt mai puţin probabile decât rezultatul aruncării unei monede. Pentru cei mai multi oamenia investi pe baza protecţiei- plătind prea mult pentru o acţiune şi având prea multă încredere în propria judecată- reprezintă cea mai bună soluţie.)
Cei care pun accentul pe previziune se vor strădui să anticipeze cât mai exact ceea ce va realiza compania în viitori ani- mai ales dacă profiturile vor înregistra o creştere pronunţată şi continuă. Concluziile lor se pot întemeia pe o analiză foarte atentă a unor factori precum cererea şi oferta din domeniu- sau valoarea desfacerilor, preţul şi costurile- sau, dimpotrivă, pe o proiecţie destul de nerealistă în viitor a ritmului de creştere din trecut.
În schimb, cei care pun accentul pe protecţie sunt interesaţi mereu în mod deosebit de preţul acţiunii în momentul efectuării analizei. Principala lor preocupare este să realizeze o diferenţă cât mai mare între valoarea actuală şi preţul pieţei- care diferenţă ar putea compensa evoluţiile nefavorabile din viitor.
Prima abordare, cea predictivă, ar mai putea fi numită abordarea calitativă, deoarece pune accentul pe perspective, pe management şi pe alti factori nemăsurabili, dar foarte importanţi care ar putea intra în categoria "calitate".
A doua abordare, cea protectivă, poate fi numită şi abordarea cantitativă sau statistică deoarece pune accentul pe relaţiile măsurabile dintre preţul de vânzare şi profituri, active, dividende etc. Findcă veni vorba, metoda cantitativă este în realitate o dezvoltare - în domeniul acţiunilor ordinare- a tezei potrivit căreia s-a constatat că analiza valorilor mobiliare este potrivită pentru a fi folosită în selecţia obligaţiunilor şi acţiunilor privilegiate în care urmează a se investi.
Atitudinea şi activitatea noastră profesională s-au bazat întotdeauna pe abordarea cantitativă. De la bun început am urmărit să ne asigurăm că obţinem un bun raport calitate-preţ în termeni concreţi, demonstrabili. Nu vrem să acceptăm perspectivele şi promisiunile de viitor ca pe o compensaţie a lipsei de valoare palpabilă.
Noi îl sfătuim pe investitorul defensiv să pună accent pe diversificare mai mult decât pe selecţia individuală. Fiindcă veni vorba, ideea universal acceptată de diversificare este, cel puţin în parte, o negare a ambiţiilor de selctivitate. Dacă cineva ar putea selecta cele mai bune acţiuni fără să greşească, n-ar avea decât de pierdut prin diversificare. Cu toate acestea, limitându-ne la cele 4 reguli generale recomandate investitorului defensiv, avem destulă libertate să dăm cuurs preferinţelor noastre.
Cele 4 reguli generale (amintite în capitolul Investitorul defensiv şi acţiunile ordinare)
1. Trebuie să existe o diversificare adecvată, însă nu prea mare. Acesta ar însemna minim 10 acţiuni diferite şi maxim 30 de acţiuni.
2. Fiecare companie selecatată trebuie să fie mare, proeminentă şi să finanţată cu moderaţie.
3. Fiecare companie trebuie să fi plătit dividende câţiva ani buni la rând (10ani).
4. Investitorul trebuie să impună o anumită limită preţului pe care-l va plăti pentru un pachet de acţiuni în raport cu profitul mediu din, să zicem, ultimii 7 ani.
Recomandăm ca această limită să reprezinte de 25 de ori valoarea acestui profit mediu şi nu mai mult de 20 de ori valoarea celor din ultimele 12 luni.
Comentariu
Criteriul lui Graham cu privire la forţa financiară este încă aplicabil: dacă îţi creezi un potofoliu diversificat de acţiuni emise de firme ale căror active curente sunt de cel puţin două ori mai mari ca pasivele curente şi ale căror datorii pe termen lung nu depăşesc fondul de rulment, ar trebui să ai plasamente la un grup de companii prudent finanţate, cu o mare putere de rezistenţă. Cele mai valoroase în prezent sunt de multe ori acţiunile căutate cândva, care între timp au ieşit din centrul atenţiei. De-a lungul timpului, aceste acţiuni au oferit marja de siguranţă de care are nevoie un investitor defensiv.
ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, Bucuresti
