"Este nevoie de multă cutezanță şi de multă prudență ca să faci avere; iar
după ce ai făcut-o, îţi trebuie de zece ori mai multă inteligenţă ca să o
păstrezi." - Nathan Mayer Rothschild
Într-o lume perfectă, investitorul inteligent ar cumpăra acțiuni doar când acestea ar fi ieftine și le-ar vinde când preţul lor ar fi prea mare, după care s-ar ascunde în buncărul obligaţiunilor şi al echivalentelor de numerar până când acţiunile ar redeveni suficient de ieftine pentru a cumpăra.
Când acţiunile cresc mai repede decât companiile, investitorii ajung întotdeauna să regrete. O companie formidabilă nu este o investiţie formidabilă dacă plătiţi prea mult pentru acţiunile ei.
Cu cât o acţiune urcă mai sus, cu atât pare mai probabil să continue să urce. Această convingere instinctivă este însă contrazisă categoric de o lege fundamentală a fizicii financiare: cu cât iau proporţii mai mari, cu atât cresc mai greu.
Acţiunile în creştere merită să fie cumpărate atunci când au preţuri rezonabile, dar când raportul preţ-profit depăşeşte cu mult valoarea de 25-30, riscurile cresc.
"Puneţi-vă toate ouăle într-un singur coş şi apoi fiţi cu ochii pe acel coş", proclama Andrew Carnegie. "Nu vă risipiţi eforturile... În viaţă, marile succese se datorează concentrării." Aşa cum arată Graham, "averile realmente mari făcute pe seama acţiunilor ordinare" aparţin celor care şi-au băgat banii într-o singură companie pe care o cunoşteau foarte bine.
Ceea ce Carnegie a uitat să menţioneze este faptul că, în viaţă, concentrarea este în acelaşi timp cauza celor mai mari eşecuri.
Un mod rapid şi simplu de a identifica firme care ar putea să treacă testele fondului de rulment net propuse de Graham ar fi să vă uitaţi la clasamentele de la NYSE şi NASDAQ pentru a afla acţiunile care au atins astăzi noi minime în ultimul an.
Pentru a afla dacă o acţiune se vinde la un preţ mai mic decât valoarea fondului de rulment net... Din activele curente, scădeţi pasivele totale, inclusiv valoarea acţiunilor privilegiate şi datoria pe termen lung. (sau consultaţi la biblioteca publică un exemplar din "Value Line Investment Survey", pentru a vă scuti de un abonament costisitor. În fiecare număr există o listă a "acţiunilor de ocazie fundamentale"- "Bargain Basement Stocks".
De pildă, pe 31 octombrie 2002, Comverse Technology avea 2,4 miliarde dolari în active curente şi 1 miliard în pasive totale, rezultând astfel un fond de rulment net de 1,4 miliarde dolari. În condiţiile în care avea emise mai puţin de 190 milioane de acţiuni, iar preţul unei acţiuni era de sub 8 dolari, compania avea o capitalizare totală de piaţă sub 1,4 miliarde dolari. În condiţiile în care valoarea acţiunilor n-o depăşea pe cea a disponibilităţilor şi stocurilor companiei, aceasta se vindea în acel moment practic pe nimic. După Graham, puteţi să pierdeţi totuşi bani investind în acţiuni precum cele ale firmei Comverse - de aceea, ar trebui să le cumpăraţi doar dacă găsiţi de vânzare vreo două duzini odată şi le păstraţi cu răbdare. Însă, în foarte rarele momente în care Domnul Piaţă oferă atât de multe titluri de ocazie veritabile, puteţi fi aproape siguri că veţi avea de câştigat.
Concluzia nu este că n-ar trebui să investiţi niciodată pe alte pieţe cum este cea japoneză, ci că japonezi n-ar trebui să-şi ţină niciodată toţi banii acasă. Şi nici dvs n-ar trebui să faceţi asta. Dacă locuiţi în SUA, munciţi în SUA şi sunteţi plătiţi în dolari americani, pariaţi deja de mai multe ori pe economia americană. Este prudent să investiţi o parte a banilor în altă parte- pur şi simplu pentru că nimeni, de oriunde ar fi, nu poate şti vreodată ce va aduce viitorul în propria ţară sau în alte ţări. Plasând până la o treime din capitalul ivestit în acţiuni, în fonduri care gestionează acşiuni străine, ne asigurăm că ograda noastră este întotdeauna locul cel mai bun din lume în care putem să investim.
ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, Bucuresti
Într-o lume perfectă, investitorul inteligent ar cumpăra acțiuni doar când acestea ar fi ieftine și le-ar vinde când preţul lor ar fi prea mare, după care s-ar ascunde în buncărul obligaţiunilor şi al echivalentelor de numerar până când acţiunile ar redeveni suficient de ieftine pentru a cumpăra.
Când acţiunile cresc mai repede decât companiile, investitorii ajung întotdeauna să regrete. O companie formidabilă nu este o investiţie formidabilă dacă plătiţi prea mult pentru acţiunile ei.
Cu cât o acţiune urcă mai sus, cu atât pare mai probabil să continue să urce. Această convingere instinctivă este însă contrazisă categoric de o lege fundamentală a fizicii financiare: cu cât iau proporţii mai mari, cu atât cresc mai greu.
Acţiunile în creştere merită să fie cumpărate atunci când au preţuri rezonabile, dar când raportul preţ-profit depăşeşte cu mult valoarea de 25-30, riscurile cresc.
"Puneţi-vă toate ouăle într-un singur coş şi apoi fiţi cu ochii pe acel coş", proclama Andrew Carnegie. "Nu vă risipiţi eforturile... În viaţă, marile succese se datorează concentrării." Aşa cum arată Graham, "averile realmente mari făcute pe seama acţiunilor ordinare" aparţin celor care şi-au băgat banii într-o singură companie pe care o cunoşteau foarte bine.
Ceea ce Carnegie a uitat să menţioneze este faptul că, în viaţă, concentrarea este în acelaşi timp cauza celor mai mari eşecuri.
Un mod rapid şi simplu de a identifica firme care ar putea să treacă testele fondului de rulment net propuse de Graham ar fi să vă uitaţi la clasamentele de la NYSE şi NASDAQ pentru a afla acţiunile care au atins astăzi noi minime în ultimul an.
Pentru a afla dacă o acţiune se vinde la un preţ mai mic decât valoarea fondului de rulment net... Din activele curente, scădeţi pasivele totale, inclusiv valoarea acţiunilor privilegiate şi datoria pe termen lung. (sau consultaţi la biblioteca publică un exemplar din "Value Line Investment Survey", pentru a vă scuti de un abonament costisitor. În fiecare număr există o listă a "acţiunilor de ocazie fundamentale"- "Bargain Basement Stocks".
De pildă, pe 31 octombrie 2002, Comverse Technology avea 2,4 miliarde dolari în active curente şi 1 miliard în pasive totale, rezultând astfel un fond de rulment net de 1,4 miliarde dolari. În condiţiile în care avea emise mai puţin de 190 milioane de acţiuni, iar preţul unei acţiuni era de sub 8 dolari, compania avea o capitalizare totală de piaţă sub 1,4 miliarde dolari. În condiţiile în care valoarea acţiunilor n-o depăşea pe cea a disponibilităţilor şi stocurilor companiei, aceasta se vindea în acel moment practic pe nimic. După Graham, puteţi să pierdeţi totuşi bani investind în acţiuni precum cele ale firmei Comverse - de aceea, ar trebui să le cumpăraţi doar dacă găsiţi de vânzare vreo două duzini odată şi le păstraţi cu răbdare. Însă, în foarte rarele momente în care Domnul Piaţă oferă atât de multe titluri de ocazie veritabile, puteţi fi aproape siguri că veţi avea de câştigat.
Concluzia nu este că n-ar trebui să investiţi niciodată pe alte pieţe cum este cea japoneză, ci că japonezi n-ar trebui să-şi ţină niciodată toţi banii acasă. Şi nici dvs n-ar trebui să faceţi asta. Dacă locuiţi în SUA, munciţi în SUA şi sunteţi plătiţi în dolari americani, pariaţi deja de mai multe ori pe economia americană. Este prudent să investiţi o parte a banilor în altă parte- pur şi simplu pentru că nimeni, de oriunde ar fi, nu poate şti vreodată ce va aduce viitorul în propria ţară sau în alte ţări. Plasând până la o treime din capitalul ivestit în acţiuni, în fonduri care gestionează acşiuni străine, ne asigurăm că ograda noastră este întotdeauna locul cel mai bun din lume în care putem să investim.
ideile de mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura C.H.Beck 2010, Bucuresti
