Există o logică strânsă între conceptul de marjă de siguranţă şi principiul
diversificării.
Chiar când marja este în favoarea investitorului, un titlu de valoare poate da
rezultate slabe. Căci marja nu reprezintă decât o garanţie a faptului că el are
şanse mai mari de a ieşi în câştig, nu în pierdere - nicidecum că nu poate
pierde. Dar cu cât numărul unor asemenea angajamente este mai mare, cu atât
cresc şansele ca totalul profiturilor să depăşească totalul pierderilor.
Acesta este principiul care stă la baza subscrierii asigurărilor.
Diversificarea este un principiu consacrat al investiţiilor făcute cu prudenţă.
Acceptându-l pe scară atât de mare, investitorii demonstrează de fapt că
acceptă principiul marjei de siguranţă, cu care este asociată diversificarea.
Acest aspect poate fi înfăţişat într-o manieră mai sugestivă prin referire la
aritmetica ruletei. Dacă cineva pariază un dolar pe un singur număr, încasează
un profit de 35 de dolari dacă câştigă - şansele de a pierde sunt însă de 37 la
1. El are o "marjă de siguranţă negativă". În cazul său,
diversificarea este contraindicată. Cu cât pariază pe mai multe numere, cu atât
şansele de a ieşi în câştig scad. Dacă pariază în mod constant un dolar pe fiecare
număr(inclusiv 0 şi 00), va pierde cu siguranţă 2 dolari la fiecare învârtire a
ruletei. Să presupunem însă că câştigătorul ar primi 39 de dolari în loc de 35
de dolari. În acest caz, el ar avea o marjă de siguranţă mică, dar importantă.
Prin urmare, cu cât pariază pe mai multe numere, cu atât şansele lui de câştig
cresc. În plus, ar fi sigur că, la fiecare învârtire a ruletei, câştigă doi
dolari pariind pur şi simplu un dolar pe fiecare număr. (În paranteză fie spus,
cele două exemple prezentate înfăţişează de fapt poziţiile jucătorului şi
proprietarului unei rulete care are şi valorile 0 şi 00).
(* La
ruleta "americană", majoritatea roţilor includ valorile 0 şi 00
alături de ciferele de la 1 la 36, în total fiind 38 de numere. Cazinoul oferă
un câştig maxim de 35 la 1. Ce s-ar întămpla dacă aţi paria un dolar pe fiecare
număr? Cum bila nu poate nu poate cădea decât pe o valoare, aţi câştiga 35 de
dolari la valoarea respectivă, dar aţi pierde câte un dolar la
fiecare dintre celelalte 37 de numere, pierderea finală fiind de doi
dolari. Această diferenţă de doi dolari (sau un ecart de 5, 26% din
totalul sumei pariate , de 38 dolari) este "avantajul casei", el
reprezentând o garanţie a faptului că pe ansamblu, jucătorii vor pierde
întotdeauna mai mult decât câştigă. Aşa cum este în interesul jucătorului de
ruletă să parieze cât mai rar cu putinţă, tot aşa este în interesul cazinoului
ca ruleta să se învârtă permanent. În mod asemănător, investitorul inteligent
ar trebui să caute să facă cât mai multe plasamente care să-i ofere "şanse
mai mari de câştig decât de pierdere".
Pentru majoritatea investitorilor, diversificarea este cea mai simplă şi
mai ieftină modalitate de a-şi mări marja de siguranţă.
Ideea pe care investitorul o are despre marja de siguranţă se întemeiază pe un
calcul simplu şi clar care are la bază date statistice. Nu există nici o
garanţie că această abordare cantitativă fundamentală va continua să dea
rezultate pozitive în viitor, în condiţii necunoscute. În acelaşi timp însă, nu
avem motive întemeiate să fim pesimişti din acest punct de vedere.
Trebuie să mai facem o distincţie între investiţiile convenţionale şi cele
neconvenţionale.
Investiţiile convenţionale sunt potrivite pentru portofoliul tipic. Din această
categorie au făcut parte titlurile guvernamentale americane şi acţiunile
ordinare foarte bine cotate, care aduc dividende. Noi am adăugat la acestea
obligaţiunile emise de administraţiile de stat şi municipale, pentru cei care
se mulţumesc cu avantajele oferite de scutirea de la plata imozitelor aferente
acestora. Sunt incluse şi obligaţiunile corporatiste de cea mai bună calitate
atunci când, aşa cum se întâmplă în prezent, ele aduc câştig mai mare
comparativ cu obligaţiunile de tezaur pentru economii emise în S.U.A..
Investiţiile neconvenţionale sunt cele care se potrivesc numai investitorului
întreprinzător. Ele sunt extrem de variate. Categoria cea mai largă este cea a
acţiunilor ordinare, subevaluate, emise de companiile secundare, care
recomandăm să fie cumpărate atunci când preţul lor reprezintă cel mult două
treimi din valoarea calculată a acestora. În afara lor, există adeseori o gamă
largă de obligaţiuni corporatiste de cotaţie medie şi acţiuni privilegiate, în
care se poate investi atunci când se vând la preţuri cu mult sub valoarea lor
aparentă. În aceste cazuri, investitorul obişnuit ar fi înclinat să considere
că aceste titluri au caracter speculativ, pentru că, în mintea lui, faptul de a
nu fi cotate foarte bine din punct de vedere al calităţii este sinonim cu
faptul de a nu avea meritul unei investiţii.
Noi credem că un preţ destul de mic poate transforma un titlu de valoare de
calitate mediocră într-o investiţie sigură - cu condiţia ca investitorul să fie
informat şi experimentat şi ca el să practice o politică adecvată de
diversificare. Căci, dacă preţul este destul de mic pentru a crea o marjă de
siguranţă consistentă, titlul de valoare respectiv îndeplineşte criteriul
nostru de selecţie a investiţiilor. Exemplul nostru preferat este preluat din
domeniul obligaţiunilor imobiliare. În anii 1920, s-au vândut titluri de acest
gen în valoare de miliarde de dolari, ele fiind recomandate pe scară largă
drept investiţii sigure. Pentru o mare parte a acestora, diferenţa dintre
valoare şi datorii era atât de mică, încât titlurile aveau un puternic caracter
speculativ. În timpul crizei din anii 1930, foarte multe obligaţiuni de acest
gen n-au adus dobândă, iar preţul lor s-a prăbuşit - în unele cazuri, la mai
puţin de 10% din valoarea nominală. În acel moment, aceiaşi consilieri care le
recomandaseră ca investiţii sigure atunci când preţul lor era egal cu valoarea
nominală, le respingeau, considerându-le titlurile cele mai neatrăgătoare, cu
cel mai puternic caracter speculativ. În realitate însă, scăderea preţurilor cu
aproximativ 90% a făcut ca multe dintre aceste titluri de valoare să devină
deosebit de atrăgătoare şi destul de sigure - căci valoarea lor reală era de 4
sau 5 ori mai mare decât cotaţia pieţei.
(Graham
spune aici că nu există acţiuni bune şi acţiuni rele; există doar acţiuni
ieftine şi acţiuni scumpe. Chiar şi acţiunile celei mai performante companii
ajung să fie "bune de vândut" atunci când preţul lor creşte prea
mult, în vreme ce acţiunile companiei celei mai slabe merită să fie cumpărate
dacă preţul lor scade suficient de mult.
---Analiştii
de pe Wall Street au înclinat mereu să considere o acţiune "o achiziţie
solidă" atunci când preţul ei e mare şi s-o eticheteze "bună de
vândut" după ce preţul ei a scăzut - exact opusul a ceea ce ar dicta
Graham (şi bunul simt). Aşa cum procedează pe parcursul întregii cărţi, Graham
face distincţie între speculaţie - sau cumpărarea unor acţiuni în
speranţa că preţul lor va continua să crească - şi
investiţie sau
cumpărarea unor acţiuni pe baza valorii reale a firmei.
ideile de
mai sus sunt preluate din Investitorul inteligent, Benjamin Graham, Editura
C.H.Beck 2010, București
