Politica de dividend este adesea comunicată acționarilor, dar rareori
explicată. O companie poate spune ca va plăti 40-50% din profituri, dar nu
transmite motivele pentru care se dorește acest lucru.
Alocarea capitalurilor este esențială pentru managementul afacerilor și al
investițiilor. Pentru că este esențială, noi credem că managerii și
proprietarii ar trebui să se gândească serios la circumstanțele în care
profiturile ar trebui reținute și la cele în care ar trebui distribuite.
În multe afaceri - în special cele cu o rată active/profit ridicată -inflația
face ca toate profiturile sau mare parte din ele să devină surogate. Proporția
de surogat -să denumim aceste profituri ”restricționate” - nu poate, dacă ar fi
ca afacerea să își mențină poziția pe piață, să fie distribuită ca dividend.
Dacă aceste profituri ar fi plătite, afacerea ar pierde teren fie privind
abilitatea de a-și menține volumul de vânzări, fie poziția competitivă pe
termen lung, fie puterea financiară.
Profiturile restricționate sunt rareori lipsite de valoare pentru proprietari,
dar ele trebuie adesea diminuate semnificativ. În fapt, ele sunt efectiv
încorporate în afacere, oricât ar fi de slab potențialul său economic.
Să revenim asupra mult mai valoroaselor profituri nerestricționate. Aceste
profituri pot, la fel de fezabil, să fie reținute sau distribuite. După părerea
noastră managementul ar trebui să aleagă opțiunea mai avantajoasă pentru
proprietarii afacerii.
Acest principiu nu este universal acceptat. Dintr-o serie de motive, managerii
preferă să rețină profituri nerestricționate, ce pot fi distribuite
acționarilor - pentru a extinde imperiul corporatist asupra căruia guvernează,
pentru a opera dintr-o postură de confort financiar excepțional etc. Dar noi
credem că există un singur motiv justificat pentru reținerea profiturilor și
anume, numai dacă există o previziune rezonabilă - preferabil susținută de
dovezi istorice sau, după caz, de o analiză atentă a viitorului - că pentru
fiecare dolar reținut de corporație, va fi creat cel puțin un dolar în valoare
de piață pentru acționari. Aceasta se va întâmpla numai atunci când capitalul
reținut produce profituri progresive egale sau mai mari decât cele disponibile
în general pentru investitori.
Într-o perioadă inflaționistă, companiile în care afacerea principală este
caracterizată de indicatori extraordinari pot utiliza sume reduse de capital
suplimentar din activitatea respectivă cu rate de profit foarte ridicate. Dar,
exceptând cazul unor creșteri uriașe ale activității, afacerile extraordinare
generează prin definiție excedente foarte mari de numerar. Chiar dacă o
companie îngroapă mare parte din bani în afaceri cu rate de profit mici,
profitul total din capitalul reinvestit poate părea excelent, datorită
rezultatelor extraordinare aduse de proporția din profit reinvestită
suplimentar în afacerea de bază sau principală.
Multe corporații care au în mod constant rate de profit bune raportat atât la
capitalul propriu, cât și la capitalul incremental, au folosit, într-adevăr,
mare parte din profitul nedistribuit într-o direcție economică neatractivă,
uneori chiar dezastruoasă. Totuși, afacerea lor principală, excepțională, ale
cărei profituri cresc an de an, a mascat eșecurile repetate în alocarea
capitalului în afara sa (de regulă, implicând achiziții la preț ridicat ale
unor afaceri cu indicatori economici în mod inerent mediocri). Managerii
vinovați oferă periodic informații despre lecțiile pe care le-au tras din
ultima dezamăgire. Apoi, în mod obișnuit, pornesc în căutarea de lecții
viitoare. (Eșecul pare să li se urce la cap.)
Acționarii ar fi mult mai avantajați dacă câștigurile ar fi reținute numai
pentru a extinde facerea cu rate de profit ridicate, iar diferența ar fi
plătită sub formă de dividende sau folosită pentru răscumpărări de acțiuni.
